Centrul Judeţean de Cultură Prahova

NICHITA STĂNESCU ȘI GHEORGHE TOMOZEI CHIP IANIFER

NICHITA STĂNESCU ȘI GHEORGHE TOMOZEI
CHIP IANIFER


Această carte apare sub patronajul Festivalului artelor NICHITA LA ECHINOCŢIU,ed. a XI-a.
Copertele, macheta artistică şi tehnoredactarea: Mihai Vasile
Editura MYTHOS,Ploiești, 2016


„Prietenia şi prietenii îl ajutau să treacă vămile descumpănirii şi descurajării (mai multe decît s-ar crede), în momentele cînd nu doreşti nici măcar să mai fii şi acum, cînd Nichita cu adevărat nu mai e, mă cred unul dintre cei ce pot vorbi emoţionat despre singura vocaţie reală pe care şi-o recunoştea poetul.
Caietul de versuri, ce ne apropie numele, cuprinde producţii poetice necunoscute sau parţial cunoscute, încredinţate tiparului de către posesorul lor, doctorul Ion Donoiu.
În luna mai 1980 doctorul, singurul capabil să îmbolnăvească (nouă ne-a transmis patima numismatică) i-a solicitat lui Nichita scrierea unor poezii „speciale”, cărora le-a fixat şi titlul şi pentru care a promis un „onorariu”, cu plata în monedă antică. Tranzacţia a fost concepută ceremonios, părţileonorîndu-şiobligaţiile „contractuale”, întărite cu semnăturile de rigoare. Juriştii vor găsi şi un viciu de procedură: în paragraful final al documentului în cauză, Nichita vorbeşte de „dreptul de autor”, după ce, în fraza penultimă, pomenea de un ciclu de versuri „dăruit”.
Lui Ion Donoiuşisoţiei sale Viorica, li s-au încredinţat un semn mai mult de iubire nichitiană, şi paginile iscusit caligrafiate s-au adăugat celorlalte comori ale casei: toarte de amforă, capete de tanagre, monede rare. După ce moartea a frînt triunghiul nostru numismatic, prin dispariţia lui Nichita, doctorul şi-a reamintit de eficacitatea „comenzii sociale”, solicitîndu-mi şi mie, în 1985, un grupaj de versuri (recoltă de-o zi), pe care m-am grăbit să-l compun, spre a reface, măcar pentru noi, clipele unice ale unei prietenii marcate decisiv de neştearsa amintire a Marelui Blond.
Demn de preţuit (valoare exclusiv sentimentală), caietul acesta devine o adevărată lacră în care, după ani lungi, ne aşteaptă scrisorile lui Nichita, cel care – o vorbă a lui – „fără prieteni nu putea trăi la fel”. Îi regăsim verbul, istovitoarea inteligenţă, sîntem iar sub vraja tuturor darurilor ce i-au împodobit viaţaatît de puţină, şi regăsim, chiar şi în curgerea nervoasă a unor improvizaţii fără pretenţii, nedisimulat, fiorul premonitor al morţii.
Ca toate „jocurile” lui Nichita, şi acesta are o penumbră de lacrimi…”


Gheorghe Tomozei