NICHITIANA – Rostiri, exegeze, amintiri, comentarii cuprinse în Caietele Festivalului de Poezie NICHITA STĂNESCU în perioada 1984 – 1990
Ed. îngrij. de Mihai Vasile
Ploieşti, Editura Mythos, 2024
ISBN 978-606-8467-48-1

Carte editată de Centrul Județean de Cultură Prahova „Acad. Eugen Simion”, cu sprijinul Consiliului Județean Prahova

Redactor
Emilia Vasile
Coperte
Mihai Vasile
(Pe coperta a patra – un celebru desen al lui Nichita Stănescu)

ÎN LOC DE PREFAȚĂ
EUGEN SIMION

Rostire la Colocviile NICHITA STĂNESCU (1987, Ploiești)
Iată că o eroare, după părerea mea, pe care a făcut-o critica de întâmpinare, continuă să se perpetueze. De pildă, ideea aceasta că ultimul Nichita Stănescu, cel din „Epica Magna”, din „Opere imperfecte” și „Noduri și semne”, dar în special din cele două volume, „Epica Magna” și „Opere imperfecte” ar fi un poet obosit, un poet dislocat, un poet care nu mai este atât de puternic, precum era autorul celor „11 elegii”. Critici foarte buni (mă gândesc în primul rând la colegul meu Nicolae Manolescu) au susținut acest punct de vedere, aducând și argumentele de rigoare. Nimeni n-a mai venit după aceea să recitească aceste poeme și să vadă dacă este chiar adevărat că ultimul Nichita Stănescu este chiar un poet obosit, un poet care să-și fi pierdut vitalitatea, forța fanteziei lui. Am o mare îndoială în privința aceasta, și am chiar convingerea că ultimul Nichita Stănescu este altceva decât era cel dinainte, cel din faza celor „11 elegii” și că această bâjbâială a criticii, această nedumerire a ei în fața poetului, în fața poeziei lui de atunci, reprezintă bâjbâiala firească, într-un anume sens, pe care o avem în fața unui alt tip de a scrie. […] Punctul meu de vedere ar fi următorul, și anume acela că la Nichita Stănescu nu era o oboseală; poate că era o oboseală a ființei lui, un abandon al trupului său, nu știu, aceste lucruri n-am cum să le verific, dar Nichita Stănescu în chip deliberat și-a schimbat stilul, și-a schimbat un anume ritm al imaginației și un anume fel al imaginației de a cuprinde lucrurile din afara lui și lucrurile din interiorul lui. Deci, ultimul Nichita Stănescu este un alt Nichita Stănescu și anume un poet care iese dintr-o lungă modernitate, aș spune, și intră într-o altă formă de artă – pe care noi am numit-o, mai de curând, postmodernitate. Ar fi și absurd să credem că deodată, de pe-o zi, pe alta, nu mai știe să scrie, nu mai știe să facă un poem, el, care știa atât de bine să facă un poem, știa atât de bine să scrie în versuri, încât se juca, așa cum am dovedit cu un alt prilej, se juca cu versul cantabil, i se părea mult prea facil, făcea un palindrom, așa, repede, rapid… Nu e atât de ușor să te joci cu claviatura unui poem. El se juca!